Privesc peste râu, spre celălalt mal. Prin întuneric licărește slab lumina unei biciclete. Sau poate e doar un om cu o lanternă în mână. În rest, nu se vede nimic. E o beznă deplină, o lume fără lumini. E atât de întuneric încât lumina palidă pe care o poartă abia reușește să străpungă obscuritatea lumii pe care încearcă s-o exploreze.

Oare nu asta e experiența noastră? Bâjbâim prin întuneric.

Țin minte un gând la care mă întorceam des: că în spațiu, de fapt, nu e întuneric. Noi îl percepem ca pe o noapte fără sfârșit, dar în sistemul solar, în jurul Soarelui, lumina nu se oprește niciodată. Întunericul adevărat începe abia mult dincolo de el.

Poate asta suntem: o lanternă în vastul întuneric, care încearcă să rămână aprinsă cât mai mult, ca să înțeleagă ce se întâmplă.